13 noiembrie 2012

☺☺ Alexandru Vlad – Ploile amare


Nu ştiu cum se procedează la recondiţionarea unei canapele, dar bănuiesc că i se înlocuiesc arcurile uzate sau suprafeţele de pânză sau piele obosite de frecatul cu prea multe dosuri omeneşti, în dorinţa de a obţine un obiect vechi cu aparenţa unuia scos din cutie. Nu ştiu dacă e cea mai fericită analogie, dar e cea care mi-a venit mai întâi în minte citind romanul Ploile amare de Alexandru Vlad (Editura Charmides 2011, fără site, căci aşa îi şade bine unei edituri româneşti la începutul secolului XXI).

Roman esenţialmente tradiţional(ist), Ploile amare nu complică multe cele trei unităţi clasice (timpul, locul, acţiunea), lucru nici bun, nici rău. Ca loc, suntem undeva în Transilvania, ca timp, la începutul anilor 1970, ca acţiune, avem multe episoade desfăşurate pe fondul unei inundaţii catastrofale, care izolează satul în care trăiesc eroii noştri. Din aceştia avem cu duiumul, dar se detaşează, ca la basorelief, primarul Rogozan, omul oficialităţilor, Pompiliu, intelectualul, profesor şi gazetar, cuplul uzat Zaharie-Anisia, figura pitorească a lui Brodea, brigadier, fost preot, fost puşcăriaş, felcerul Kat, cu meditaţiile lui filozofice şi atâţia şi atâţia alţii, că au trebuit umplute cu ceva cele aproape 450 de pagini. Există şi personaje cu identităţi civile uşor misterioase, în primul rând Anca, eroina tragică a unei vechi şi nebuloase istorii cu un activist abuziv şi insaţiabil sexual (Dedulescu), care îşi găseşte moartea într-un act justiţiar.

Enclavă a cărei segregare e accentuată de diluviu, satul e scena unei puzderii de mici întâmplări şi flash back-uri. Adultere comise în spaţiul închis al comunităţii, povestea – aproape legendă – a Ancăi, istoria unui ţigănuş poreclit Îngeraşul, ucis de (nu mai spun de cine, că poate există curioşi care chiar ar vrea să citească cartea) constituie, toate, fire epice mai mult sau mai puţin consistente. Autorul pare să fi dorit să realizeze un spaţiu romanesc cu numeroase elemente fantastice, e drept că discret introduse în trama cărţii. S-o fi văzut pe post de García Márquez român care construieşte un Macondo ardelenesc. Ce a ieşit seamănă mult cu un roman din acelea în care prozatorii noştri de acum 30-40 de ani se învârteau la nesfârşit în jurul propriului apendice caudal. Pentru actualizare (că tot vorbeam de canapeaua recondiţionată) s-au adăugat câteva accente post-decembriste, demascări de abuzuri comuniste, un vârf de cuţit de misticism şi o linguriţă de pitoresc local.

Nu sunt prea multe argumente care să te facă să dai buzna în căutarea cărţii. La neajunsurile de mai jos adaug şi limbajul nefiresc, rigid şi stângaci al multor dialoguri:

– Şi unde spui că ai găsit această găină?
– Am cumpărat-o numai eu ştiu de unde. Mă gândeam să faci o supă în seara asta. Sau s-o fac eu, dacă îmi dai instrucţiunile necesare.
– Da? Ce mai supă ar fi aceea făcută de dumneata pe întuneric! zise Marta fără ca măcar să fie nevoie să se mai uite în direcţia lui.

Alexandru Vlad pare să se simtă ceva mai bine în zona textului narativ. Câteva personaje (mai ales Anca şi Îngeraşul) ar merita, poate, reţinute. La fel şi o serie de evenimente, în special cele asociate acestora, dar probabil că destui cititori vor fi de părere că la această carte talerul cu defecte atârnă vizibil mai puternic decât cel cu calităţi.

La votul meu pentru premiul „Augustin Frăţilă” am acordat 1 punct (din 5 posibile) romanului Ploile amare de Alexandru Vlad.

5 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Acest roman a obținut premiul pt. cea mai bună carte a anului, din partea Observatorului Cultural. E corect?
Pe de altă parte, scuzați-mă, dar mi se pare că dvs. plus ceilalți 19 bloggeri ați fost "folosiți", fără nici un scrupul, cu concursul onor criticii oficiale, care a împins în față 5 romane, dintre care cel puțin 2, dacă nu 3, nu prea aveau ce căuta acolo. Sunt absolut convins că sponsorii concursului au întrebat întâi criticii(deh, oameni de meserie...) care le-au zis: faceți exact așa! După cum sunt ferm încredințat că oficialii nu au citit(nici nu aveau cum, fizic) 59 de cărți, în 2-3 săptămâni, ci au mers pe simpatii(=coterii)reciproc verificate. Astfel, orice ați fi votat dvs., bloggerii, ulterior, tot ar fi ieșit ceva moșit de criticii oficiali, dintru bun început. Și a ieșit, recte Matei Brunul, creația șefului necontestat al "ego-iștilor" de la Polirom (pură coincidență, nu-i așa?), carte care, chiar dvs. ați spus-o, nefiind lisită de calități, nu te îmbie nicidecum la recitire. Așa, principiul sfânt "ne tâmâiem și ne premiem între noi", a cunoscut o nouă și perversă escaladă. Păcat de cititorul simplu, cel care este îndepărtat, până la urmă, de la lectură, de asemenea cărți țepoase la gust, dar prezentate fals în glazură ditirambică. Apropos, deși nimeni nu va face o astfel de cercetare sisifică, iarăși sunt convins că, printre restul de 54 cărți rămase pe dinafară, dincolo de mult balast previzibil, una sau două, cel puțin, l-ar fi făcut imediat uitat pe Brunul de Matei!

Wilkins Micawber spunea...

@ Dinu D Nica

Mi-e desigur indiferent palmaresul unei carti sau al alteia, iar premiile luate de un roman sunt ultimul argument pe care l-as lua in seama.

Sigur ca am fost, ca sa va citez, "folosit" de organizatorii concursului. Dupa cum la fel de corect ar fi sa recunosc si ca i-am folosit si eu pe ei pentru a-mi promova blogul si a-mi creste traficul (ceea ce am reusit cu brio).

In rest, evident ca alcatuirea oricarui juriu va provoca nemultumiri, la fel si deciziile acestuia. Am explicat la timpul potrivit ca am acceptat sa fac parte din juriul de bloggeri TOCMAI pentru a cenzura - cat e posibil - deciziile criticii oficiale.

Nu ma preocupa manevrele de culise de la Polirom sau din orice alta institutie, care o fi aceea, dupa cum nu ma intereseaza nici viata civila sau profesionala a d-lui Teodorovici sau a oricarui alt autor. Eu citesc si-mi mai dau cu parerea despre ce citesc, atata tot. Ei cu ale lor, eu cu ale mele.

Dinu D. Nica spunea...

Iertați-mă, nu intenționez să fiu deloc polemic, ferit-a Sfântul, dar TOCMAI asta am vrut să subliniez, în postarea mea: faptul că, în contextul concret al acestui concurs(deie Domnul să ajungă premiul "A. Frățilă", precum premiul "Năsturel Herescu"!), nici dvs., nici vreun alt blogger, nu putea, în ultimă instanță, să cenzureze eficient decizia criticii oficiale, care prestabilise deja ca unul din cele 5 romane agreate de ea - și în nici un caz un altul- să câștige. Ceva, cam în genul "Cooperativei" din fotbalul nostru, unde se cam știe, încă de la începutul sezonului, cine va fi campioana, cine va merge în cupele europene și cine va retrograda...
Iar lamentația subsemnatului nu a fost cu adresă, ci a fost una strict personală, în sensul că, dacă cineva s-a ales (așa cum s-a ales), cu premiul(nu neapărat și cu gloria aferentă, vezi reacțiile anemice din media..), dacă critica oficială a triumfat încă odată, dacă blogerrii din juriu și-au promovat site-urile proprii(ceea ce mi se pare corect!), noi, cititorii simpli, cu ne-am ales?
Cu stimă, Dinu D. Nica

Wilkins Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Nu e nicio suparare. Deoarece teoriile noastre nu sunt falsificabile, ele nu pot ridica pretentii epistemologice, asa ca ne aflam undeva in zona discursului conspirationist :)

Sigur ca as putea si eu sa pretind ca daca nu era juriul de bloggeri criticii, scapati complet din frau, ar fi acordat premiul cine stie carei sinistrosenii, mai proaste decat Matei Brunul, iar interventia noastra a mai salvat fata concursului.

Dar, vorba lui Minulescu, noi nu vom sti-o poate niciodata :)

Dinu D. Nica spunea...

Așa este!
Și, ca să ne mai descrețim un pic frunțile, la final, în plin mister conspiraționist contemporan, înseamnă, deci, că vom putea înscrie lejer, pentru viitorime, în panoplia cu enigme gen Yeti, Atlantida,JFK, Triunghiul Bermudelor - și culisele secrete ale ediției princeps a concursului literar Flooorin Că..., ăăă, Augustin Frățilă!